Am inchis cartea si am asezat-o in raft. M-am asezat in fata raftului si am privit-o. Ca in fiecare seara, acest ritual al inserarii. O stiu pe de rost. Nici nu stiu de ce o mai iau din raft. As putea sa o recit din memorie. Si cand o citesc si cand o rememorez, sar peste capitolele urate. La inceput doar le citeam cu greutate. In timp am inceput sa le ignor. Asa de bun am ajuns incat am inceput sa uit ca ele exista.
Cateodata deschid cartea la intamplare pentru a fi surprins de o anumita poveste din ea. Doar atunci mai dau peste capitolele urate. Si o inchid la loc. Retraiesc tot capitolul din memorie. Ce urat ne-am priceput sa scriem uneori!
Intr-o seara le-am numarat. Nu sunt atat de multe capitole urate. Cele mai multe sunt frumoase. Si, de fapt, aceste capitole urate sunt acelasi capitol, rescris cu alte cuvinte. Este ca si cum ne-am straduit sa il rescriem dar nu am stiut cum. Doar am schimbat cuvintele. Nu si ideea.
Intr-o zi ar fi bine sa arunc cartea. Apoi, peste ceva timp sa o si uit. Dar inca nu pot. Maini diverse s-au tot oferit sa o arunce in locul meu si m-am opus de fiecare data. Cred ca inca nu vreau sa o arunc. Si, poate, nu o sa vreau niciodata.
Andrew