Acum vreo 10 ani am mers cu 1.5 Mach. Se intampla undeva in Franta si nu am sa dau toate detaliile pentru cu stiu cat de, ei bine, regulamentar a fost. Dar intr-o dimineata pe care cam trebuia sa o pierd in asteptarea amiezei, am primit o intrebare surprinzatoare: “Would you like to jump into that with Herr …. and fly?” Am crezut ca este o gluma dar intrebarea era serioasa. Am ascultat instructiunile in timp ce imi puneam echipamentul in graba de teama sa nu se razgandeasca.
Odata echipat, mergeam spre avion si revedeam secventa din Top Gun cand pilotii se indreptau spre avioane. Cred ca mergeam mai tantos ca Maverick. Urcat intr-un avion supersonic cu comanda dubla am avut acea teama pe care o ai dupa ce iti legi centura intr-un roller coaster care arata amenintator. Numai ca senzatia de teama era inzecita, insutita. Am vrut sa renunt dar nu am facut-o de rusine.
Este incredibil cat de liniste este in cockpit inainte de zbor. Ma uitam la oamenii din jurul meu incercand sa imprumut din calmul lor. Cand comunicatia a fost conectata am auzit glasul metallic si calm al pilotului cu un puternic accent german. “Are you ok?” Vocea lui avea o intonatie ironica si oarecum mucalita. I-am simtit in glas anticiparea ca o sa isi cam bata joc de mine.
Decolarea a fost soft si timp de cateva minute am auzit in casca: “Vi vill du zis! Vi vill du zat!” …..in timp ce eu gandeam “Du zis and zat, already!”
Am ajuns deasupra unui poligon de tragere pentru rachete aer-sol si bombe inteligente. Si aici a inceput nebunia. Looping-uri, rasuciri, verticale, un negative loop, vrie. Costumul se umfla si se desumfla singur in functie de cate G-uri in orice directie erau. Ciudat ca le zice G-uri pentru ca nu stiam ca exista atat de multe puncte G intr-un zbor. Nu cred ca a zburat in linie dreapta mai mult de 10 metri. Ochii mei receptionau ceva dar creierul era incapabil sa proceseze. Corpul meu simtea ceva ce nu mai simtise niciodata pana atunci. Parca erai impins brusc de un million de oameni si erai lovit de un million de pumni. Parca erai aruncat spre cer de o forta colosala sau presat de cea mai puternica presa.
Totul a durat un minut dar mie mi s-a parut o vesnicie. Mi-am dat seama ca s-a terminat cand avionul era pentru prima data la orizontala si motorul avea o turatie constanta. Nu stiu ce puls aveam, nu stiu cum respiram dar eram tare mandru ca nu lesinasem desi, sincer vorbind, cred ca am fost de multe ori aproape sau poate am avut acele mici pierderi ale cunostintei. Mai presus de orice, eram fericit ca eram viu si ma prinsese curajul. Asta e tot? Mai vreau!
Nu am avut timp sa ma reculeg pentru ca i-am auzit vocea in casca: “Vel, how was it?” Am raspuns ca pentru mine fara sa cred ca o sa ma auda: “Fucking amazing!”
Raspunsul lui a venit sec, hazliu, zambaret: “Vel, I think pussy iz better!”