top of page

Doing business in Romania

Aveam 14 ani. Scapasem de lumea comunismului despre care auzisem ca era rea si pasisem in lumea capitalismului desi mai nimeni nu stia exact cu ce se mananca, dincolo de povestile din cartile de istorie despre lupta poporului cu “burghejii”.

Inainte dusesem un trai caldut. Nu pentru ca eram privilegiati in vreun fel ci pentru ca toata lumea se descurca. Cumva, misterios dar se descurca. Este foarte greu sa explici unui “millennial” ce este o cartela de paine sau faptul ca fiecare conversatie intre doi vecini incepea cu “vezi ca s-a bagat carne!”. Este greu sa explici unuia care nu a trait acele vremuri (si deja ma simt in etate) ca, la tara, bunicul meu punea felii de paine uscata peste o oala cu apa calda pentru a le inmuia cu aburi.

Foarte repede dupa 1990 am inteles ca nu trebuie sa astept nimic mai mult de la parintii mei desi aveam dorinte ca orice adolescent. Se straduiau oricum din rasputeri pentru o bruma de bunastare.

In paralel, niste oameni au hotarat ca Romania trebuie sa aiba o clasa de oameni de afaceri. Aceasta clasa a fost faurita din fosti securisti si semi-securisti. Toate marile afaceri din Romania au fost construite impotriva unor norme elementare. In spatele lor nu s-au aflat idei inovatoare sau inventii ci “luam pe degeaba de la stat si vindem scump la saraci”.

In aceeasi perioada, straini scapatati in vest si-au incercat norocul in Romania. In spirit de haita, afacerile se hotarau la petrecerile ambasadelor, la petrecerile camerelor de comert bilaterale pe principiul “e de-al nostru”.

Pentru ca nu mai era “fashion-able” sa fii securist, s-au inventat zeci de loje, unele importante prin functiile din domeniul public ale membrilor, altele obscure. Aici, o multime de oameni care nu au rupt gura targului in domeniul lor (ba dimpotriva) au inceput sa prinda cheag pe acelasi principiu de mai sus: “nu o fi el mare lucru dar macar este de al nostru”.

A patra categorie, cea a antreprenorului de succes fara a fi confundat cu cele trei categorii de mai sus a intarziat sa apara. Si daca a aparut, nu a depasit niciodata (cu prea putine exceptii, si pana si acelea destul de gri, cu preponderenta in zona comertului sau a serviciilor unde isi plateau angajatii cu “minimul pe economie”) zona IMM-urilor.

Ei bine, in categoriile unu, doi si trei de mai sus s-au nascut baieti si fete care ori au trecut prin scoli ca rata prin apa ori nu au facut scoli. Parintii au imbatranit, nu mai au influenta de odinioara si odraslele au preluat fraiele. Macar parintii lor aveau ceva influenta. Ei, din pacate, nu au nimic. Nici influenta si nici cunostinte solide despre derularea afacerilor. Incearca timid sa copieze prost modelul american, in care imaginea poate genera succes. Imi aduc aminte de Titu Maiorescu, teoreticianul formelor fara fond……

Eu? In copilarie am fost fortat sa invat, ca toti copiii. Apoi, am realizat ca a invata este prima conditie necesara nu si suficienta de a putea lasa in urma “o casa si un copac”, metaforic vorbind. In scoala eram sau paream tocilar. Apoi paream sau eram workachoolic. Undeva pe drum, in societatea ultimilor treizeci de ani, am fost foarte aproape sa ma pierd pe mine. Am avut insa sansa de a recunoaste pericolul (sper ca nu prea tarziu) si de a intalni cativa oameni care au reusit, prin sfaturile lor, sa ma ajute sa ma regasesc.

Nutresc, insa, un sentiment de alienare fata de societatea de azi. Eu ma straduiesc sa nu devin asemeni ei iar ea, din pacate, nu pare sa mai aiba sanse sa devina altfel…….

Nota: cele de mai sus nu reprezinta o generalizare ci o imagine a majoritatii. Doamne ajuta sa existe si exceptii, chiar daca ele nu par sa fie publice si model pentru altii.

Classic Logo 2012.jpg
bottom of page