De atatea ori am incercat sa alung singuratatea inconjurandu-ma de oameni. De atatea ori m-am imbatat cu iluzia lipsei singuratatii. Cat de des am lasat oameni atat de aproape de mine incat ii imbratisam cu coastele doar sa descopar ca alaturarea lor mie era data de un interes. Nu unul in sens rau dar unul departe de ce imi trebuia mie si simteam eu. Si cand acest interes nu mai este indeplinit, ei pleaca mai departe senini, inconstienti de golul pe care il lasa in urma.
Acum multi ani am primti o carte de ziua mea cu o dedicatie de la un prieten. Spunea atat: Desi de cele mai multe ori in doi, in esenta, atat de singuri. Atunci nu am inteles. Eram mult prea tanar. De atunci anii mi-au aratat ca oricine iti este aproape sau alaturi, va gasi o motivatie suficient de buna incat sa justifice fuga de tine ca fiind din vina ta.
Ne nastem singuri si murim singuri. Iar intre aceste doua momente ne amagim ca insemnam ceva pentru cineva. O conventie perfida ca ne definim prin altcineva, doar pentru a lua in piept golul lasat de plecarea acelui om.