top of page

Ford Mustang: un vis devenit realitate

Faptul că legile economice guvernează societatea este deja o certitudine. Iar Statele Unite nu fac excepţie, ba din contră. Așa se explică și perioada de calm de după cel de-al Doilea Război Mondial, perioadă care s-a soldat cu o explozie demografică și de creștere economică fără precedent. Iar copiii baby boomers, ajunşi deja adulţi - sau măcar adolescenţi - la jumătatea anilor ’60, au fost cei care au profitat cel mai mult de pe seama acestui avânt al capitalismului. Bunurile de larg consum ajunseseră mărci ale statusului social, ca în sculpturile lui Claes Oldenburg, unde cheeseburgerul este „ridicat” la rang de operă de artă. Vorbim despre o generaţie care a crescut cu televiziunea populată de superstaruri, cu Kings şi Queens ale entertainmentului, cu NASCAR şi care visa să aibă măcar un strop din toate astea.

Ei bine, un om a reușit să citească gândurile unei generații întregi - sau poate doar să interpreteze o serie de cercetări de marketing extrem de minuţioase - și să creeze un automobil care să oglindească perfect sufletul tinerilor americani. Este vorba, desigur, de nimeni altul decât Lee Iacocca, creatorul legendarului Ford Mustang.

Oamenii de la Ford au fost încrezători în opera lor, încă de la început. Au știut că ceea ce le ieșise din mână era mașina prezentului, un vis pe cale să devină realitate. Ori, așa ceva avea nevoie de un nume de forță. Așa că au ales Mustang. Unii spun că sursa de inspirație a fost avionul Mustang P-51; alţii susţin că se dorea imortalizarea spiritului cailor sălbatici aduşi de spanioli pe continentul american. Apoi, mai știau că un asemenea produs avea nevoie și de o lansare pe măsură. Așa că departamentul de marketing, condus de Iacocca însuși, a pus la cale ceva cu totul spectaculos.

Deşi compania a prezentat Mustangul prima oară în faţa presei de specialitate, în ianuarie 1964, Ford pusese, preventiv, embargou pe orice informaţie, până la lansarea oficială, în luna aprilie a aceluiaşi an. A fost un soi de campanie de teasing care avea ca scop creşterea interesului pentru evenimentul ulterior. În săptămâna premergătoare marii lansări publice, revistele Business Week, Esquire, Look, Sports Illustrated, The Wall Street Journal şi alte câteva cu acoperire naţională publică articole despre Mustang; iar revista Life le rezervă coperta lui Iacocca şi nărăvaşului său. Dezvăluirea maşinii este urmărită la televizor de 29 milioane de americani, iar în zilele ce au urmat, alte 2600 de ziare au preluat ştirea. Reacţia americanilor, tradusă printr-un număr record de unităţi vândute (680,989 până în septembrie 1965), a întrecut până și cele mai optimiste aşteptări ale companiei (240.000 unităţi). Mustang Fever s-a transformat, rapid, în epidemie naţională.

Pentru a păstra un nivel redus al costurilor de producţie şi implicit al preţului de vânzare, Mustangul a avut la bază mai multe componente împrumutate de la Falcon. Cu toate că folosea şasiul şi suspensiile de la predecesorul său, noul model era, însă, ceva mai mult decât o simplă variantă îmbunătăţită. Reprezentanţii Ford vorbeau despre ajustări tehnice importante: motorizări de la 2,8 l până la 4,7 l şi transmisii manuale de 3 sau 4 viteze (Borg-Warner T-10) şi o Cruise-O-Matic automată cu 4 rapoarte.

Deşi criticii considerau Mustangul doar un Ford Falcon cu o altă înfăţişare, acest lucru nu a părut să îi intereseze prea mult pe cumpărătorii americani De altfel, perfecţiunea tehnică era apanajul maşinilor europene; maşina americană era încă văzută ca un pretext de consolidare a relaţiei tată-fiu, cu mâinile pline de ulei, în garajul din spatele casei. Aşa cum Iacocca admitea, Mustang era un vis accesibil, o magie creată, în mare măsură, prin puterile advertisingului. A înțeles că maşina înfăptuia miracole. Și pe bună dreptate. Sentimentul de a deţine şi conduce o maşină cu aer sportiv îi făcea pe tinerii americani ai anilor ‘60 să viseze doar peace and love.

Chiar și în varianta standard, cu scaune scoică din vinilin şi covoraşe, capace de roţi şi de rezervor în stil NASCAR, mașina era, deja, foarte arătoasă. Gama variată de opţiuni nu făcea decât să alimenteze succesul nebun, într-un moment în care do-your-own-thing era în mintea oricărui tânăr în pas cu moda. Şi aveai de unde alege. Mustangul era disponibil în cele mai în vogă culori, de la Flower Power Orange la Caribbean Coral. Aveai nevoie doar de un pic de imaginaţie.

Însă de acum, nu mai era suficient ca maşinile să arate doar bine; era obligatoriu să fie și performante. Mai ales că nimic nu era mai „hip” decât cursele ilegale desfăşurate pe Woodward Avenue, în Detroit. Așa că Mustang trebuia să facă ceva pentru a se alinia trendului. Și cum la început nu este primit în gaşca muscle car-urilor își crează propria clasă de maşini, aşa numitul pony car, un coupé sportiv, cu o capotă alungită şi punte spate redusă; revanşa și-a luat-o în duelul cailor putere, un an mai târziu, când Ford a început colaborarea cu pilotul Caroll Shelby şi lansează racer-ul Mustang Shelby GT-350H, un muscle pony car.

Ford capitalizează această cultura underground, a muscle car, transferând-o cu succes în mainstream. Mustang a avut în spate o strategie care s-a dovedit atât de inovatoare încât a zdruncinat piaţa auto americană. Costurile de lansare şi promovare au fost o investiţie profitabilă, iar vizionarul Lee Iacocca a scris o nouă pagină din istoria automobilistică, fiind considerat unul dintre cei mai influenţi manageri din istoria auto.

De la Model T la Mustang, Ford a fost, prin definiţie, maşina americană, într-o ţară în care a avea o maşină e aproape un drept constituţional; iar Mustangul este, fără îndoială, superstarul mărcii şi, probabil, una dintre cele mai faimoase maşini construite vreodată.

bottom of page